Carti care trebuie de redescoperit

 “Lirica interbelică din Basarabia  şi poezia franceză modernă”

    Cartea  Eleonorei Hotiuneanu “Lirica interbelică din Basarabia  şi poezia franceză modernă” apărută în 2001 are, între multe alte lucruri, şi meritul de-a face relectura moştenirii realismului socialist prin prisma liricii interbelice. Eleonora Hotineanu a observat foarte exact că foarte multe dintre creaţiile realismului socialist fuseseră scrise cu mult înaintea sovietizării Basarabiei şi, iniţial, nu aveau nici o treabă cu proletcultismul, ci ţineau mai degrabă de modernismul rural sau de simbolismul regional basarabean. Măturînd praful din arhive, Eleonora Hotineanu a descoperit că unii dintre cei mai mari poeţi proletcultişti basarabeni, în urma schimbării regimului politic din 1940 şi de după cel de-al doilea război mondial, şi-au „redactat” textele publicate, cu surle şi trîmbiţe, în perioada interbelică pentru a mai prinde un loc la masa asaltată a realismului socialist şi a-şi primi porţia de mîncare şi băutură. Unul dintre celebrii re-scriitori ale poemelor moderniste în grai proletcultist, poetul Nicolae Costenco şi-a adaptat unele dintre poeziile scrise în anii 30-40 la realităţile sovietice „din motive politice”, zice Eleonora Hotineanu, eliminînd din ele exact ce aveau acestea mai de preţ: latura lor estetică. Astfel, Eleonora Hotineanu arată cu lux de amănunte cum poemul modernist „ Cleopatra” publicat pînă la ocuparea Basarabiei de către sovietici a devenit după intrarea armatei sovietice în Chişinău un text realist socialist exemplar. După redactare, Eleonora Hotineanu observă că poemul „ poartă o puternică amprentă ideologică a…luptei de clasă” ( luptă de clasă în Egiptul antic-nota bene!). Dar iată ce strofă inserează bardul după ocuparea Basarabiei: „Dar unele sfinte datorii/ să ne supunem trebuieşte./ Părintele tău, ce munceşte/ Ţărîna noastră egipteană,/ Sub a romanilor tirană/ Domnie rob spre a nu fi-/ Noi vom lupta, vom birui!” Sau, încă una: „ De om, ce e făcut cu sila,/ De om bătut, robit, flămînd/ Ca şi aiurea, şi pe Nilul/ Ce însufleţeşte un sterp pămînt, / Cîndva, odată şi odată, / îşi va primi dreapta răsplată…”

Şi iată aşa, iavaş-iavaş, poetul înlocuieşte atmosfera modernistă a poemului cu una realist-socialistă, obţinînd performanţa, pe care o mai constatase şi un alt critic literar, să fie plătit pentru aceeaşi creaţie de două ori: prima dată de către editorii români şi a doua oară de către editorii sovietici.

Alături de asta, Eleonora  Hotineanu mai arată cum aceeaşi scriitori trăind în două lumi diferite, au îmbrăţişat cu acelaşi entuziasm idealuri opuse şi, de multe ori, contradictorii. „Dacă în anii treizeci”, susţine autoarea, „unii dintre ei erau admiratori ai valorilor literare europene, atunci cînd s-a schimbat regimul politic în Basrabia, le-au arătat cotul devenind cei mai înfocaţi promotori ai relismului socialist.”

Mulţi scriitori proletcultişti de vîrf, ca Bogdan Istru, ne zice Eleonora Hotineanu, în perioada interbelică au fost poeţi moderni, au cultivat spiritul avangardei şi au fost preocupaţi de înnoirea literaturii. Pe undeva, cazul lui Bogdan Istru este şi tragic, deoarece, pînă să rămînă tancurile sovietice pentru aproape cinci decenii în Chişinău, fusese un poet elevat ( „ Rar, cortegiul corbilor înviorează/ sumbru atmosfera-şi femei cu părul despletit/ stau atunci mirate-n geamuri şi visează./ totuşi în oraşul acesta mort nimeni n-a murit.”) şi un fin teoretician: articolul  său “De la Apollinaire la Camil Petrescu” făcuse carieră în epocă şi demonstrează, zice Eleonora Hotineanu, că era la curent cu cele mai noi realizări ale acelor vremuri, ba mai mult, era un susţinător al valorilor culturale autentice şi un practician al poeziei moderne. Întrebarea este cum Bogdan Istru care avea nas pentru cultura europeană putuse să scrie mormane întregi de poezie proletcultistă primitivă şi troglodită, fără absolut nici o valoare estetică? Bogdan Istru  avusese, se pare, o dilemă: să scrie marafeturi proletcultiste idioate şi să o ducă foarte bine sau să continue să scrie texte moderniste înnoitoare şi să nu fie publicat sau, şi mai rău, să fie blamat pentru ele şi trimis în fundul Siberiei. Şi el a ales: a preferat să-şi ucidă poetul din el ( cînd sovieticii ocupaseră Basarabia era încă foarte tînăr şi avea tot viitorul literar în faţă) pentru a putea supravieţui şi prospera ca om.

Dar poate că s-a gîndit că va tăia mîneca şi va fugi, făcînd compromisuri ideologice doar pentru o perioadă scurtă de timp, dar o dată intrat în horă nu şi-a mai revenit niciodată ca scriitor şi cel care era considerat o speranţă a literaturii române în anii 30-40 a devenit în anii 50-60 un scriitor ratat.

Cu toate că această temă este secundară în carte, totuşi, ea există şi, iată, datorită ei cartea mai continuă să fie actuală şi astăzi.