Un text de Radu BENEA:ADUNĂRILE NAŢIONALE

Radu BENEA

 

CEEA CE NU SE ÎNVAŢĂ LA ŞCOALĂ

 

ISTORIA TRĂITĂ: ADUNĂRILE NAŢIONALE

 

În prima zi a lui 1990, aruncînd o privire spre anul ce a trecut, săptămînalul Literatura şi arta scria: „poate ca nicicînd altădată în 1989 am fost solidari şi am cercat prin faptele noastre să devenim un popor care nu trăieşte la marginile, ci la mijlocul Europei. Am obţinut – scria organul de presă al Uniunii Scriitorilor, tribuna de atunci a mişcării de eliberare naţională – am obţinut, după decenii de înstrăinare, revenirea grafiei latine acasă, decretarea limbii noastre drept limbă unică de stat în RSSM, am cîştigat (parţial) alegerile în Sovietul suprem al URSS, am asistat cu toţii la o adevărată minune: restituirea demnităţii naţionale a populaţiei dintre Prut şi Nistru, care-şi vrea tot mai insistent dreptul său firesc la istorie, la viitor, la sentimentul de a se simţi stăpîn în casa care-i aparţine”, am închis citatul.

 

O privire retroactivă, în care se mai poate simţi elanul, dar şi deziluziile pe care le-a avut acel an, care începea în parcul central al capitalei cu o mînă de oameni adunaţi sub auspiciile cenaclului Alexe Mateevici, la bustul lui Mihai  Eminescu, şi care culmina pe data de 27 august cu prima Mare Adunare Naţională.

Insert: scandări      „Limbă, alfabet!”

 

O manifestare de excepţie a solidarităţii şi voinţei maselor ieşite în stradă – peste o jumătate de milion de oameni – care trăiau prin rezonanţă sentimente similare în multe privinţe cu cele manifestate în ţările central şi est europene, care însă lăsau deja în urma lor ruinele regimurilor totalitare de sorginte sovietică.

 

Marea adunare naţională avea loc la numai cîteva zile după un alt eveniment electrizant, formarea în Ţările Baltice a unui lanţ viu din peste 2 milioane de oameni în semn de protest faţă de anexiunea ţărilor lor la URSS. Adunarea de la Chişinău avea deja în spatele său experienţa manifestaţiilor stradale din primăvara şi vara acelui an, a luptei cu metodele şi încercările tot mai disperate, dar şi neputincioase, ale regimului de a menţine situaţia sub control.

Insert:          „Toţi la adunare!”

 

Ea fusese organizată în preajma sesiunii a 13-a a sovietului suprem de atunci al RSSM, iar scopul imediat era de a nu admite respingerea proiectelor de legi privind declararea limbii moldoveneşti ca limbă de stat şi trecerea la grafia latină. Ideea apăruse în sînul Frontului Popular, admis de curînd în legalitate şi se pare că a fost lansată de Anatol Şalaru, liderul cenaclului Mateevici. După ce fusese analizată, s-a ajuns la concluzia că este pe deplin realizabilă, ţinînd cont că Frontul avea anumite structuri în teritoriu, experienţa alegerilor, iar sovietul suprem propusese discutarea proiectelor de legi în colectivele de muncă. Preşedintele de atunci al Frontului Popular, scriitorul Ion Hadîrcă:

 „Era o situaţie destul de electrizantă. Însă, noi simţeam că s-ar putea întîmpla ca acţiunile noastre să sufere un eşec. Şi atunci a venit această idee salvatoare, cred eu, ne-am gîndit că dacă realizăm ceva de o prezenţă masivă, asta ar avea un impact nemaipomenit asupra lucrărilor sesiunii, atunci s-ar vedea foarte clar că nu este pur şi simplu o iniţiativă a neformalilor, a unei mîini de neformali, aşa cum eram trataţi în mod peiorativ”.

 

 

         Organizarea primei mari adunări naţionale a fost deloc uşoară nu numai din pricina rezistenţei autorităţilor. Au existat surprize venite chiar din partea unor membri ai Frontului:

 „Este o chestie pe care v-o spun pentru prima dată, nu am divulgat-o şi nu am comentat-o. Sigur că nu voi da nume. Dar cîteva zile înainte de declanşarea acţiunilor adunării naţionale, cel care a fost desenat, care pe urmă a fost înlăturat din mişcarea noastră, din Frontul Popular, cel care a fost desenat ca să fie responsabil pentru partea, eu ştiu, formală – documentele, elaborarea proiectelor rezoluţiilor – nu făcuse nimic propriu-zis. Şi noi am stat atunci cîteva nopţi, cu o echipă restrînsă de oameni de creaţie şi am lucrat zi şi noapte, am elaborat proiectele şi rezoluţiile adunării naţionale”. 

 

         Există o impresie eronată, după cum remarcă mai mulţi istorici, că prima mare adunare naţională a avut rolul exclusiv de a garata adoptarea legislaţiei lingvistice. Istoricul Gheorghe Cojocaru spune că documentul final al adunării, intitulat „despre suveranitatea statală şi despre dreptul nostru la viitor”, reprezenta de fapt un amplu şi coerent program de edificare şi consolidare, în circumstanţele anului 1989, a unui stat suveran şi democratic. Pentru prima dată erau trasate obiective majore – cum ar fi  declararea suveranităţii, lucru ce s-a şi întîmplat un an mai tîrziu, dreptul republicii asupra întregului său patrimoniu naţional, revenirea la drapelul tricolor şi stema istorică, restituirea pămîntului ţăranilor, restabilirea numelui istoric al poporului – de român şi al limbii lui – limba română. Pentru realizarea unor obiective a fost nevoie de mai mult timp, altele – nu s-au realizat nici pînă în prezent. Iată cum explică Ion Hadîrcă – ce deţinea deja la acea vreme funcţia de vicepreşedinte al primului parlament democratic – estomparea energiilor primei mari adunări naţionale.

Insert:

„noi ne-am pomenit, cu toate acese deziderate ale noastre fireşti, frumoase, dar după un conflict de la Nistru şi după atîtea prăbuşiri şi întîmplări triste, ne-am pomenit izolaţi. Totalmente izolaţi şi ceea ce e mai trist, adeziunea masivă a maselor, a celor care au participat la adunarea naţională a început să  scadă. Să scadă pînă la un asemenea grad… Sigur că din mai multe interese, eu aici explic, fiecare şi-a căutat de propriile lor probleme şi chestia asta este destul de explicabilă şi omeneşte poate fi înţeleasă, dar sînt adeseori întrebat: „domnilor, de ce n-aţi făcut, a fost o şansă atunci în 1991 să faceţi unirea, de ce n-aţi făcut-o?” Ei bine,  noi nu am avut acest mandat. Probleme de asemenea ordin se rezolvă prin voinţa poporului. Dacă poporul va exprima această voinţă, se va întîmpla. Eu cred că noi am făcut maximum şi noi chiar am făcut ceva mai mult decît acest maximum, peste puterile noastre. Şi atunci cînd am încercat să forţăm nota, pur şi simplu am fost debarcaţi şi asta a fost finalitatea personalităţilor care au participat atunci, majoritatea fiind înlăturate şi a acestor deziderate. Acum noi vedem toată această realizare şi toată această pogresiune dacă vreţi sub alt aspect. Prin înscrierea şi sincronizarea acţiunilor noastre politice la spaţiul democraţiei europene”.

 

         Poate şi din cauza unor deziluzii ce succed întotdeauna marile speranţe, imaginile acelor vremuri tind să se şteargă treptat din memoria colectivă. Rolul marilor adunări naţionale, afirmă istoricii, fiind de fapt unul struct restrîns în anumite perioade de timp.

 

Desigur, remarcă aceeaşi istorici, societatea moldoveană s-a maturizat într-o anumită măsură în ultimii 15 ani. Cum a fost şi firesc, perioada marilor adunări naţionale a dispărut pe măsură ce societatea înainta pe calea tranziţiei spre democraţie. Însă la mai bine de un deceniu, aceeaşi societate, de astă dată în condiţii cu totul diferite de cele din 1989, s-a văzut pusă iarăşi în faţa opţiunii de a convoca mari adunări naţionale, sau cel puţin a unor mari adunări ale alelgătorilor, care au şi avut loc în anul 2002. O explicaţie a acestui fenomen ne-o dă istoricul Gheorghe Cojocaru:

Insert:

„Reeditarea unor adunări naţionale, demonstrează că pe de o parte, memoria colectivă a înregistrat şi păstrează amploarea acestui eveniment, pe de altă parte, demonstrează că instituţiile democratice de astăzi funcţionează, dar înregistrează un anumit recul, or ieşirea în stradă atestă în acelaşi timp deficienţele unei democraţii în faşă cum este cea din Republica Moldova”.

 

        

 

Acest text al lui Radu Benea a fost difuzat la Radio Europa Liberă