În anii cincizeci ai secolului trecut, autorităţile comuniste declanşaseră o campanie fără precedent contra scriitorului Boris Pasternak, operele alese ale căruia fuseseră retrase de pe rafturi în anul 1948 şi fuseseră puse la index, iar autorului i se decomandase dreptul de-a mai publica texte noi, astfel încît, romanul Doctor Jivago l-a putut publica doar peste graniţă. Pe cît de crîncenă era, însă, teroarea la care era supus pe atît de mare era faima de care se bucura printre junii intelectuali. În răspărul răspîndacilor sovietici care-l calomniau pe scriitor, tinerii se buluceau la porţile vilei sale din Peredelkino pentru a-l vedea în carne şi oase pe poetul şi prozatorul Boris Pasternak care semnase, între multe altele, volumele de versuri Pe trenuri timpurii şi Întinderea pămîntească şi care avusese curajul să aibă o opinie diferită de cea a satrapilor sovietici.
Reputaţia lui Boris Pasternak se lăţise şi în fosta Republică Sovietică Socialistă Moldovenească. Pînă şi cei care nu-i cunoşteau opera sau abia de i-o răsfoiseră, nu pregetau să-i rostească numele cu admiraţie.
Cu cîţiva ani înainte ca Boris Pasternak să devină laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1958, Emil Loteanu, pe atunci student la institutul de cinematografie, l-a îmbiat pe scriitorul Aureliu Busuioc să meargă la vila acestuia din Peredelkino pentru a-l cunoaşte. Au mers fără să-şi anunţe vizita, întrucît autorul romanului Doctor Jivago, se purta foarte frumos cu fiecare tînăr care-l vizita.
„Ne-am dus şi bătrînul stătea în faţa vilei lui, cred că era sau mai sau iunie, stătea într-un şezlong, cu un ştergar înfăşurat în jurul gîtului, şi şi-a cerut scuze că nu poate să stea de vorbă cu noi pentru că aşteaptă dintr-o clipă în alta să vină un doctor că se simte rău. Ne-a întrebat ce facem şi ce scriem, ne-a dorit succes şi ne-a rugat să venim peste cîteva zile cînd se va simţi mai bine ca să stea atunci de vorbă cu noi.”
Doar şapte sau zece minute a stat Aureliu Busuioc de vorbă cu Boris Pasternak, în schimb, opera acestuia a ţinut-o mereu în preajmă. Aureliu Busuioc: „ Am trăit foarte intens tot scandalul din jurul lui Boris Pasternak pentru că ştiam cîteva din literatura rusă sovietică şi puteam să compar şi-mi dădeam seama ce înseamnă Pasternak şi Derizo sau Serghei Smirnov şi alţii din cei purtaţi prin capul mesei.”
Boris Pasternak a avut o mare influenţă asupra poeţilor George Meniuc şi Paul Mihnea, consideră Aureliu Busioc.
Tinerii scriitori din anii şaizeci şi şaptezeci au perceput atitudinea sa antisovietică în răspăr şi faptul că nu a cedat presiunilor uriaşe la care fusese supus ca un model demn de urmat, dar pe care nu l-au urmat toţi.
Unul dintre cei mai importanţi scriitori contemporani moldoveni, dacă nu chiar cel mai însemnat, Vladimir Beşleagă are şi cele mai multe manuscrise nepublicate- tocmai şaptesprezece la număr-iar cîteva dintre ele datează de aproape o jumătate de secol.
Iată cîteva dintre ele:
“Voci sau dublul suicid din zona lacurilor, dialoguri transnistriene, viaşa lui Vasile Luca Beşleagă în 68 de episoade, raiul rusesc.”
Cel mai vechi manuscris este un jurnal început în 1956 şi încheiat în 1965 în care descrie formarea sa ca scriitor într-o perioadă extrem de tensionată în care tinerii scriitori erau ţinuţi după uşă, iar politrucii vremii căutau cu insistenţă vrăjitoare printre oamenii de creaţie şi păduchi ideologici în textele literare. Pentru că scriitorul dăduse în vileag toţi moşii păroşi ai sistemului, acest jurnal care conţine mărturii extreme de autentice nu a putut fi publicat atunci, dar de ce nu vede lumina tiparului astăzi pare de neînţeles.
Un text relativ mai nou Sfidînd adolescenţa, l-a scris acum zece ani, dar la baza lui stă un jurnal ţinut in anii 1946 si 1950. Acolo scriitorul caută să vadă cum adolescenţii din acele vremuri erau prelucraţi şi reeducaţi ideologic.
Printre aceste manuscrise sînt şi două audiobucuri- două cărţi vorbit- care mai întîi au fost dictate la reportofon şi înregistrate pe casete şi apoi au fost transcrise în formă scrisă: Voci sau dublul suicid în zona lacurilor şi voci doi şi misterioasele sfere. Dar şi cîteva piese de teatru.
În afară de asta, scriitorul mai are şi o grămadă de manuscrise în lucru: scrisori ale tatălui său dintr-o închisoare din Ural, scrisori ale unei cititoare sau un roman despre o răscoală a sătenilor din Mălăieşti la începutul secolului douăzeci. Şi asta nu e tot. Muntele de manuscrise nepublicate nu-l împiedică, însă, pe scriitorul Vladimir Beşleagă să continue să-şi gîndească, să-şi scrie textele noi sau să-şi rescrie unele texte mai vechi. Vladimir Beşleagă.
Experienţa sertarului este decisivă pentru un scriitor, pentru că sînt unii scriitori care, avînd un manuscris respins, nu mai pot scrie şi alte romane sau cărţi de poezie şi, în felul acesta, îşi termină cariera, iar alţii, dimpotrivă, folosesc acest răspas spre a-şi îmbogăţi şi a-şi înmulţi textele literare.
La ora aceasta, dintrte cei peste trei sute de membri ai uniunii scriitorilor, cel puţin jumătate, au cite un manuscris sau două în sertar, şi pentru mulţi dintre ei această experienţă se dovedeşte a fi deprimantă. Răceala editorilor ar putea să mai producă un fenomen, să-i facă pe unii scriitori să renunţe la o scriitură experimental şi sofisticată şi să încerce să scrie pentru un public mai variat şi mai larg.
De câțiva ani, asistăm la o travestire generală a istoriei. După noii gânditori, ar trebui să considerăm că toate revoluțiile au fost inutile și, mai mult decât atât, că au condus în mod sistematic la gulag. În Rusia, țarismul este reabilitat și, pentru unii, este foarte păcat că acest regim nu a avut timp să-și urmeze liniștit reformele. Am fi avut astăzi un țar modern, european, democrat, apt să sesizeze toate aspirațiile poporului. La fel, în Franța, am mers un pic cam repede cu Ludovic al XVI-lea, un rege care învățase meseria de lăcătuș și care era, în concluzie, foarte capabil să-i înțeleagă pe muncitori. Revoluția franceză n-ar fi adus decât dezordine, nereguli și în special o pierdere de timp.
Trebuie citită excelenta lucrare a lui Michel Sérac, intitulată „Revoluțiile interzise” (Editura Selio), pentru a înțelege cât de mult dezinformarea este manifest: „O vastă cohortă de gânditori rescriu istoria revoluției ruse, transformându-i pe călăi în victime iar pe reprezentanții oprimați în criminali. Prin falsuri grosolane, crimele stalinismului le sunt imputate revoluționarilor din 1917 … executați, în cea mai mare parte, de către Stalin! Această cangrenă a falsificării istoriei a câștigat programele școlare de liceu.”
Cât despre Revoluția franceză, ce a servit drept model de eliberare pentru atâtea popoare europene, este deci dezaprobată. Aceasta nu ar fi fost, chipurile, decât o baie anarhică de sânge. După opiniile autorilor lucrării „Cartea neagră a Revoluției franceze”, ghilotina ar fi anunțat nazismul iar revoluționarii ar fi inventat antisemitismul. Putem citi aici că Ludovic al XVI-lea este „singurul mare om al Revoluției” iar Maria Antoaneta, „un suflet mozartian, evlavios și eroic”. Au urmat totuși vii proteste. „O Franță tăiată în două, cu catolicii într-o parte, iar pe de altă parte, dușmanii lor de moarte, revoluționarii atei: «Cartea neagră a Revoluției franceze» conferă o viziune complet eronată” – afrimă Jean Clément Martin, profesor de istorie a Revoluției franceze de la Universitatea Paris I – Pantheon-Sorbona și director al Institutului de Istorie a Revoluției franceze (CNRS). Publicarea la Editura Cerf în luna ianuarie a „Cărții negre” a Revoluției provoacă indignarea istoricilor, care denunță „absurditatea” anumitor capitole. „Desigur, putem face ideologie, însă nu putem explica trecutul cu aceste lucruri”, subliniază Jean Clément Martin. „În mod evident ne aflăm în prezența unei critici catolice a Revoluției, vecină cu însuși integrismul”, a mai precizat acesta. Este adevărat că, la sfârșitul cărții, autorii optează deschis pentru reîntoarcerea regelui Franței … Bineînțeles, este vorba aici de un caz extrem, cvasiclinic. Dar dacă s-au găsit o editură care să publice, ecouri, așa ziși „istorici” pentru acest tip de false mărturii este clar că orice este posibil de acum înainte. Cum se spune, acest lucru plutește în aerul timpurilor noastre. În ziua de azi, este suficient adesea doar să afirmi ca să dărâmi cu o simplă mișcare a mâinii cele mai solide studii istorice sau științifice.
Avem încă o dovadă a acestui fapt în privința creaționismului, ce regrupează un întreg lobby anti-Darwin. După părerea unora, acest ar fi fost un cretin eretic și un incapabil să înțeleagă imensitatea puterii divine. Creaționismul este un concept creat în SUA de către fundamentaliștii religioși, care doreau ca Biblia să fie baza învățământului. Creaționiștii respingeau orice idee de știință ce nu era compatibilă cu sfintele scrieri. Nu contează că ani și ani s-au făcut cercetări științifice asupra evoluției speciilor, un bilanț exhaustiv al cercetărilor și al descoperirilor științifice n-au nicio valoare în raport cu ceeea ce este scris negru pe alb în Biblie. La nevoie, creaționiștii se înconjoară de o mulțime de falsificatori ce își publică studii delirante ca pentru a asigura; un bun popor are nevoie să creadă. Una dintre cele mai dure mișcări evanghelice vrea să construiască în Elveția un parc creaționist de atracții. Astfel, vizitatorii vor putea „experimenta” Potopul, pe montagne russes acvatice, vor putea lua masa în restaurantele unui Turn Babel în construcție, vor vizita o Arcă a lui Noe în „mărime naturală” – adică 150 m lungime – sau se vor putea speria în „pavilionul focului”, pe tema Judecății de Apoi. În acest Luna-Park biblic îi vom vedea, printre altele, pe Adam și Eva dându-le fân dinozaurilor. Unui jurnalist care a îndrăznit să spună că dinozaurii au existat cu câteva milioane de ani înaintea oamenilor, Marion Carigiet, directoarea îi explică: „Oamenii și-au luat prea multă libertate în raport cu Cuvântul lui Dumnezeu! Existau dinozauri și oameni în aceeași epocă. Nu trebuie să aplecați urechea la ce spun savanții, care afirmă contrariul. Nici la ce spun istoricii, care uită că existau dragoni în Evul Mediu.”
Dacă pe la începutul sau mijlocul deceniului trecut, aveai ocazia să discuţi despre Republica Moldova fiind undeva în inima României, prima întrebare pe care ţi-o adresau mulţi cetăţenii români sau străini era: e adevărat că ţara de dincolo de Prut e controlată de criminali?
Cam asta era cea mai frecventă înterbare pe care mi-o puneau mulţi dintre cunoscuţii mei din Braşov şi, orice le-as fi spus, o mare parte dintre cei cu cu care vorbeam o ţineau morţiş că Republica Moldova e tărîmul mafiei. Televiziunile sau ziarele le dădeau apă la moară, vorbind cu predilecţie despre racheţii moldoveni care jefuiau autobuze sau limuzine ascunşi sub paravanul întunericului şi trecînd sub tăcere alte lucruri mai grave care aveau loc la Chişinău sau în satele moldoveneşti. Din una în alta, aşa s-a născut această prejudecată că e foarte periculos să călătoreşti în localităţile de pe malul Bîcului. E mai bine să nu te duci încolo, îmi ziceau aceştia în perioada cînd locuiam la Braşov, dacă vrei să-ţi păstrezi roţile la maşini şi banii în pungă. Curios e că răspîndacii care lăţeau această impresie terifiantă nu trecuseră niciodată Prutul.
Chiar şi dacă între timp părerile cetăţenilor români despre Republica Moldova au devenit mai nuanţate, m-am convins de multe ori de acest lucru, oricum, încă mai sunt destui cei care cred că ar trebui să fii de-a dreptul bezmetic ca să mergi să vizitezi Republica Moldova pentru că se va găsi neapărat cineva care o să vrea să-ţi stingă becul sau să-ţi sufle în lumînare. De aceea, chiar şi azi, să cauţi în Chişinău un turist român venit pur şi simplu din plăcere ca să-şi petreacă aici concediu e ca şi cum ai căuta un ac într-un car cu fîn.
Ei bine, romanul lui Mitoş Micleuşanu şi al lui Florin Braghiş numit Necrotitanium pune în discuţie anume această prejudecată, aşa cum făcuse de nenumărate ori pînă la ei publicistul Iulian Ciocan, că Republica Moldova ar fi un tărîm al nesiguranţei şi criminalităţii, în care oamenii sînt impulsivi, agresivi şi imprevizibili. Personajele acestei cărţi sunt alăptaţi cu votcă şi nu cu lapte, ei vomită cînd beau din greşeală apă, sunt zvîntaţi în bătăi de părinţi, sînt violenţi şi cruz, ucid şi sînt ucişi cu sînge rece, lăsînd sau îngroşînd grămezile de cadavre din jur, indiferent că acest lucru se întîmplă la praznice unde lumea a mîncat chifteluţe de porc bolnav sau pe cîmp unde sînt călcaţi de buldozere. Pentru că numărul crimelor pe metru pătrat depăşeşte limitele pînă şi celei mai bogate imaginaţii, acest lucru ne face să credem că autorii romanului au încercat să decosntruiască prejudecata că anume asta e adevărata imagine a Republicii Moldova. De aceea, un alt procedeu preferat al celor doi scriitori este băşcălia: ei ironizează toate aceste idei preconcepute pe care unii cetăţenii români sau străini şi le-au format despre Republica Moldova. Mitoş Micleuşanu şi Florin Braghiş încearcă să ne spună că adevărata republică Moldova este alta, fără, însă, a ne spune care e aceasta, sau, poate că în felul acesta ei încearcă să susţină că Republica Moldova este o oglindă a fiecărui nat luat în parte. Cum sînt oamenii, aşa e şi oglinda. Oricum ar fi, romanul nu se vrea a fi unul identitar, el rămîne a fi un roman persiflant şi parodic, cu o intrigă poliţistă strecheată pe alocuri în care totul este luat în pinten: pînă şi crima.
Romanul ne aminteşte de Planeta Moldova pînă într-un punct, căci nu e doar pur divertisment, ci caută să arate cum s-a format o prejudecată şi încearcă s-o spulbere.
Din Chişinău, Dumitru Crudu, pentru Radio Europa Liberă
În topul publicaţiilor culturale din sfera internautică se află de departe revista de literatură TIUK! care apare regulat de mai bine de nouă ani.
Animatorul ei este scriitorul Mihail Vakulovski care se îngijeşte să promoveze noutatea literară şi în spaţiul internaut, nu doar în cel al tipăriturilor. Astfel, de-a lungul timpului, a reuşit să publice cu poala poezie şi proză inedită sau să scoată din umbră scriitori care erau cam ocoliţi sau ţistuiţi de mandarinii culturali ai momentului.
Încă de la începuturile ei, această revistă a încercat să prezinte fenomenul literar ca pe unul unitar, « fără să conteze », aşa cum susţine Mihail Vakulovski, « vîrsta, curentul, fracţiunea sau profesia celor care-l ilustrează”. De aceea, zice Mihail Vakulovski, « avem autori care au publicat nr. de nr., din primul nr. pînă în acest nr. 25”.
Mihail Vakulovski :
« Am avut şi numere exclusiv literare, numere culturale, numere centrate în jurul unei cărţi, dar care s-au extins foarte mult, cum a fost cu Născuţi în URSS, care s-a lărgit într-un număr cu scriitori născuţi în URSS. Am avut numere consacrate evenimentelor recente din Basarabia care nu avea cum să fie programat. »
Raţiunea de-a fi a revistei sînt vasele comunicante, în care textele scriitorilor din stînga Prutului se întîlnesc cu cele ale confraţilor lor din dreapta Prutului. În fiecare număr al revistei mai putem găsi şi traduceri ale scriitorilor români, dar şi din creaţia scriitorilor români contemporani în limbi de circulaţie universală. Ca nicăieri în altă parte, este promovată masiv cultura contemporană rusă, fie că e vorba de scriitori faimoşi sau de cîntăreţi rock.
Poate, de aceea, revista are un public extrem de divers.
Mihai Vakulovski:
“Da, deşi e firesc, Tiuk! fiind o revistă web care are de toate pentru toţi, de fiecare dată rămîn uimit să aflu că oameni foarte diferiţi, pe care nu i-aş fi bănuit că au treabă cu literatura, spun că-s fani Tiuk! E vorba de avocaţi celebri, campioni mondiali la box, oameni simpli sau… interlopi. Oameni de pe toate continentele, prietene din copilărie de-ale soţiei, foşti colegi de karate din sălile chişinăuiene, veterani ai războiului din Afganistan, nu mai vorbesc de scriitori.”
În această epocă de criză cînd tot mai mulţi scriitori stau cu manuscrisele în sertar, revistele web ar putea fi asul din mînecă pentru ca propcesul literatura să nu încremenească şi să se mişte înainte.
Din Chişinău, Dumitru Crudu, pentru Radio Europa Liberă
Istoria unei colaborări între tineri scriitori moldoveni şi bănăţeni
Istoria colaborarii dintre tinerii scriitori din Republica Moldova si Timisoara a inceput acum doi ani, cind doua june poete din Banat au venit la Chisinau pentru a scrie texte despre realitatea imediata din Republica Moldova. Moni Stanila si Ana Maria Puscasu au stat atunci o saptamina la Chisinau, vreme in care au abordat pentru prima data in creatia lor tema moldoveneasca. Atunci au scris citeva poezii despre locurile prin care au fost si despre oamenii pe care i-au cunoscut, asumindu-si intrebarile si problemele acestora. Unele dintre poeziile pe care le-a compus in acea perioda, Moni Stanila le-a inclus in cartea ei de debut, intitulata Postoi parovoz, confesiunile dogmatistei.
In luna noiembrie a anului trecut, Moni Stanila, impreuna cu inca trei scriitori banateni: Alex Potcoava, Dafina David, Bogdan Cazacu, au revenit la Chisinau, cu texte noi. Poeziile si povestirile lor au fost citite si discutate la Biblioteca Municipala Bogdan Petriceicu Hasdeu din Chisinau. Intr-o alta zi, la initiative poetei Mona Stanila, tinerii scriitori si colegii lor chisinauieni au luat parte la un atelier de scriere creatoare compunind texte ad-hoc plecind de la cele mai cunoscute personaje din dreapta si din stinga Prutului. Atelierul s-a desfasurat pe malul unui lac din inima Chisinaului, pitoresc, dar salbaticit, care ar fi putut fi una dintre cele mai frunoase zone verzi ale capitalei Republicii Moldova, daca ar fi fost descoperit nu doar de scriitori. Cam la o saptamina dupa aceea, o mina de tineri scriitori moldoveni au mers la Timisoara unde si-au citit textele lor la o sedinta a cenaclului Pavel Dan si au mai participat la un atelier literar consacrat personajelor literare sau istorice, scriindu-si textele chiar sub ochii publicului.
Ulterior, artistul contemporan Ghenadie Popescu care a stat tot timpul cu camera pe poeti a facut un film documentar, cu bataie artistica. Filmul a avut un mare ecou atit la Chisinau, cit si la Timisoara. In cel mai scurt timp, urmeaza sa mai fie publicata si o carte obiect in care vor fi adunate textele tinerilor poeti din Chisinau si din Timisoara.
In acest an, poetii banateni vor reveni la Chisinau, iar cei din Republica Moldova vor merge la Timisoara pentru a citi si a scrie texte noi.
( acest post l-am preluat de pe blogul lui Gheorghe Erizanu)
ianuarie 15th, 2010
Femeia care va lua cartea pentru „Cartea & Femeia” pentru decembrie este Dragoș C. Butuzea. Dar deoarece sugestia a venit de la Manuela Sprânceană, atunci o rog respectuos să-mi scrie pe erizanu@cartier.md. Pentru „Jurnal inutil” de Paul Morand sau „Icoane” de Nikodom Kondakov (la alegere).
Femeia & Cartea e o poveste mai lungă decât Turcu & eurovizION. Eu am eliminat portretul bărbatului care citește cartea, am pus majuscule. Sper să nu fie cu supărare pentru autorul blogului.
Theodor Roussel
Rene Prinet
Paul Cummes
Michael Huskie
Isaac Israels
Felix Vallotton
Charles Wheeler
Kenyon Cox
Gata. Lecturi plăcute.
( acest post l-am preluat de pe blogul lui Gheorghe Erizanu)
După jurnalişti (oameni ce transformă faptele-n cuvinte), le-a venit rândul şi scriitorilor (oameni ai cuvântului dătător de viaţă), să ia ordine şi medalii. Darnic de mână, preşedintele interimar Mihai Ghimpu s-a întrecut pe sine, decorând dintr-un foc 23 de condeieri, adevărat – de toată mâna. Ceremonia a avut loc chiar pe 15 ianuarie – fapt chemat să confere evenimentului o semnificaţie aparte, vorba poetului: „De parcă însuşi Eminescu/ Ascultă ce şi cum vorbeşti”.
Doar că este suficient să-ţi arunci o singură ochire pe lista lui Ghimpu (sau totuşi a lui… Cimpoi?!) – scriitorilor Petru Cărare, Ion Ciocanu, Nicolae Esinencu, Serafim Saca, Andrei Strâmbeanu le-au fost conferit „Ordinul Republicii”; cu „Ordinul de Onoare” a fost decorat scriitorul Mihail Ciubotaru, cu Ordinul „Gloria Muncii” scriitorul Anatol Ciocanu; Medalia „Meritul Civic” i-a revenit scriitorului Ion Iachim; titlul onorific „Maestru al Literaturii” li s-a acordat scriitorilor Haralambie Moraru şi Vlad Zbârciog; cu Medalia „Mihai Eminescu” au fost distinşi eminescologul Mircea Chelaru, scriitorii Ion Beldeanu, Theodor Codreanu, Viorel Dinescu, Nicolae Georgescu, Ion Mărgineanu, Tudor Nedelcea, Horia Zilieru (România), Vitalii Colodii şi Vasile Tărâţeanu (Ucraina), Fanhese Jizell (Italia), Adam Puslojic şi Miljurco Vukadinovici (Serbia) – pentru a-l scoate pe Eminescu din ecuaţie. (Inclusiv pe acel chemat „să ne judece”, din mai puţin inspiratul vers al regretatului Grigore Vieru…).
Luată la puricat, lista lui Ghimpu ne rezervă câteva surprize de proporţii – prima şi cea mai mare (pe plan local) se numeşte Andrei Strâmbeanu, autorul versurilor de tristă faimă: „În crezul comunistului/ cum n-ai ţinti, greşeşti”. Nu-i vorba, au scris şi alţii despre Lenin, Partid, Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, Patria Sovietică etc., etc., ba chiar cu ceva mai mult talent; or, în cazul de faţă aveam de a face cu un băgător de seamă ce nu a iertat nimic, atacând & iudind forţele vii ale culturii noastre, sărind cu gura la toată lumea ce nu-i împărtăşeşte – nici nu convingerile, interesele (ar fi suficient să amintesc de campania declanşată în Literatura şi Arta împotriva catedrei de Limbă şi Literatură Română de la Universitatea Pedagogică „Alecu Russo” din Bălţi). A-l pune pe o listă cu Petru Cărare, Ion Ciocanu, Serafim Saca – deloc agreaţi de regimul comunist din anii ’70-’80 –, chiar şi alături de Nicolae Esinencu, „copilul teribil” căruia i s-au trecut cu vedere atâtea şi atâtea, este un gest ce sfidează bunul-simţ. Păstrând proporţiile, e ca şi cum pe lista victimelor stalinismului s-ar regăsi Soljeniţîn, Şalamov, Razgon şi… Lavrentii Beria. Şi anume acesta din urmă ar lua cuvântul la ceremonia de decernare, declarând în numele tuturor: „spre aceste zile frumoase în care noi respirăm liber, au mers strămoşii noştri şi şi-au pierdut viaţa. În cei opt ani de iad, prin care am trecut noi, nu am existat ca oameni vii, iar scriitorii au avut de suferit pentru că nu şi-au putut publica cărţile”. (Cine ca cine, dar autorul Gândacului de colorado şi-a tras, şi încă în două ediţii, opera (ne)omnia în seria „Biblioteca şcolarului” de la Litera!).
Alte nume – aceleaşi nedumeriri (ce merite civice are Ion Iachim în faţa literelor române? în ce constă gloria muncii a lui Anatol Ciocanu?!), pentru a culmina cu stupefacţia acordării titlului onorific de „Maestru în literatură” lui Vlad Zbârciog, zelosul „exeget” al preşedintelui Mihai Cimpoi, şi degrabă săritor cu gura: „a fi un scriitor în Basarabia este o cinste, un destin, iar noi ne-am asumat cu toată responsabilitatea acest destin pentru a trezi neamul nostru, pentru a-l încuraja pe drumul cel drept, spre viitorul lui, spre Europa, spre legăturile noastre de suflet şi inimă cu neamul”.
La fel de inegală e şi lista scriitorilor din România distinşi cu medalia „Mihai Eminescu” – pe lângă figuri impozante cum ar fi Horia Zilieru sau (totuşi controversatul, ceea ce nu-l împiedică să fie Cineva!) Nicolae Georgescu, „călduţii” Ion Beldeanu, Theodor Codreanu, Ion Mărgineanu ş.a., gălăţeanul Viorel Dinescu (publicistul de la odioasa Săptămână a lui Eugen Barbu, pe care acesta din urmă-l prezenta drept… „adevăratul Dinescu”) arată ca dracu! (Cât despre sârbi, italieni, ucraineni – mira-m-aş foarte să nu-i fi regăsit pe Adam Puslojic sau Vasile Tărâţeanu!…)
Să fie limpede: nu cred că meritele literare prevalează în acordarea unor distincţii de stat, dar parcă s-ar cere ceva mai mult discernământ în alcătuirea listelor, astfel încât pe lângă numele „abonate” la premii & medalii, să se regăsească şi unele credibile. Mă gândesc la Eugen Lungu, Vasile Romanciuc, Marcela Benea (pentru a-i cita doar pe marii timizi) – şi lista poate continua.
În caz contrar, riscăm să înlocuim realismul socialist cu unul liberalist, fără a-i schimba şi pe „maeştrii în literatură”. Într-adevăr: cu cine (sau: ai cui!) sunteţi voi, maeştri ai cuvântului?!
Boris Pasternak (februarie 1928)
