După jurnalişti (oameni ce transformă faptele-n cuvinte), le-a venit rândul şi scriitorilor (oameni ai cuvântului dătător de viaţă), să ia ordine şi medalii. Darnic de mână, preşedintele interimar Mihai Ghimpu s-a întrecut pe sine, decorând dintr-un foc 23 de condeieri, adevărat – de toată mâna. Ceremonia a avut loc chiar pe 15 ianuarie – fapt chemat să confere evenimentului o semnificaţie aparte, vorba poetului: „De parcă însuşi Eminescu/ Ascultă ce şi cum vorbeşti”.
Doar că este suficient să-ţi arunci o singură ochire pe lista lui Ghimpu (sau totuşi a lui… Cimpoi?!) – scriitorilor Petru Cărare, Ion Ciocanu, Nicolae Esinencu, Serafim Saca, Andrei Strâmbeanu le-au fost conferit „Ordinul Republicii”; cu „Ordinul de Onoare” a fost decorat scriitorul Mihail Ciubotaru, cu Ordinul „Gloria Muncii” scriitorul Anatol Ciocanu; Medalia „Meritul Civic” i-a revenit scriitorului Ion Iachim; titlul onorific „Maestru al Literaturii” li s-a acordat scriitorilor Haralambie Moraru şi Vlad Zbârciog; cu Medalia „Mihai Eminescu” au fost distinşi eminescologul Mircea Chelaru, scriitorii Ion Beldeanu, Theodor Codreanu, Viorel Dinescu, Nicolae Georgescu, Ion Mărgineanu, Tudor Nedelcea, Horia Zilieru (România), Vitalii Colodii şi Vasile Tărâţeanu (Ucraina), Fanhese Jizell (Italia), Adam Puslojic şi Miljurco Vukadinovici (Serbia) – pentru a-l scoate pe Eminescu din ecuaţie. (Inclusiv pe acel chemat „să ne judece”, din mai puţin inspiratul vers al regretatului Grigore Vieru…).
Luată la puricat, lista lui Ghimpu ne rezervă câteva surprize de proporţii – prima şi cea mai mare (pe plan local) se numeşte Andrei Strâmbeanu, autorul versurilor de tristă faimă: „În crezul comunistului/ cum n-ai ţinti, greşeşti”. Nu-i vorba, au scris şi alţii despre Lenin, Partid, Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, Patria Sovietică etc., etc., ba chiar cu ceva mai mult talent; or, în cazul de faţă aveam de a face cu un băgător de seamă ce nu a iertat nimic, atacând & iudind forţele vii ale culturii noastre, sărind cu gura la toată lumea ce nu-i împărtăşeşte – nici nu convingerile, interesele (ar fi suficient să amintesc de campania declanşată în Literatura şi Arta împotriva catedrei de Limbă şi Literatură Română de la Universitatea Pedagogică „Alecu Russo” din Bălţi). A-l pune pe o listă cu Petru Cărare, Ion Ciocanu, Serafim Saca – deloc agreaţi de regimul comunist din anii ’70-’80 –, chiar şi alături de Nicolae Esinencu, „copilul teribil” căruia i s-au trecut cu vedere atâtea şi atâtea, este un gest ce sfidează bunul-simţ. Păstrând proporţiile, e ca şi cum pe lista victimelor stalinismului s-ar regăsi Soljeniţîn, Şalamov, Razgon şi… Lavrentii Beria. Şi anume acesta din urmă ar lua cuvântul la ceremonia de decernare, declarând în numele tuturor: „spre aceste zile frumoase în care noi respirăm liber, au mers strămoşii noştri şi şi-au pierdut viaţa. În cei opt ani de iad, prin care am trecut noi, nu am existat ca oameni vii, iar scriitorii au avut de suferit pentru că nu şi-au putut publica cărţile”. (Cine ca cine, dar autorul Gândacului de colorado şi-a tras, şi încă în două ediţii, opera (ne)omnia în seria „Biblioteca şcolarului” de la Litera!).
Alte nume – aceleaşi nedumeriri (ce merite civice are Ion Iachim în faţa literelor române? în ce constă gloria muncii a lui Anatol Ciocanu?!), pentru a culmina cu stupefacţia acordării titlului onorific de „Maestru în literatură” lui Vlad Zbârciog, zelosul „exeget” al preşedintelui Mihai Cimpoi, şi degrabă săritor cu gura: „a fi un scriitor în Basarabia este o cinste, un destin, iar noi ne-am asumat cu toată responsabilitatea acest destin pentru a trezi neamul nostru, pentru a-l încuraja pe drumul cel drept, spre viitorul lui, spre Europa, spre legăturile noastre de suflet şi inimă cu neamul”.
La fel de inegală e şi lista scriitorilor din România distinşi cu medalia „Mihai Eminescu” – pe lângă figuri impozante cum ar fi Horia Zilieru sau (totuşi controversatul, ceea ce nu-l împiedică să fie Cineva!) Nicolae Georgescu, „călduţii” Ion Beldeanu, Theodor Codreanu, Ion Mărgineanu ş.a., gălăţeanul Viorel Dinescu (publicistul de la odioasa Săptămână a lui Eugen Barbu, pe care acesta din urmă-l prezenta drept… „adevăratul Dinescu”) arată ca dracu! (Cât despre sârbi, italieni, ucraineni – mira-m-aş foarte să nu-i fi regăsit pe Adam Puslojic sau Vasile Tărâţeanu!…)
Să fie limpede: nu cred că meritele literare prevalează în acordarea unor distincţii de stat, dar parcă s-ar cere ceva mai mult discernământ în alcătuirea listelor, astfel încât pe lângă numele „abonate” la premii & medalii, să se regăsească şi unele credibile. Mă gândesc la Eugen Lungu, Vasile Romanciuc, Marcela Benea (pentru a-i cita doar pe marii timizi) – şi lista poate continua.
În caz contrar, riscăm să înlocuim realismul socialist cu unul liberalist, fără a-i schimba şi pe „maeştrii în literatură”. Într-adevăr: cu cine (sau: ai cui!) sunteţi voi, maeştri ai cuvântului?!
Printre cei care gustă poezia lui Mihai Eminescu nu sînt numai moldovenii, dar sînt şi ruşi, bulgari sau ucraineni. Profesoara şi traducătoarea Edit Metleaeva este de naţionalitate evreică şi pentru prima dată a luat în mînă o carte de Eminescu pe vremea cînd era elevă la liceu. Acum are 95 de ani, dar mai păstrează şi azi emoţia primelor lecturi din poezia lui Eminescu. Pentru dumneaei poezia lui Eminescu a devenit un model pentru toată viaţa.
„Pe Eminescu ni l-a citit profesoara Elena Muhanova de la liceul eparhial şi vreau să vă spun că lecţiile aceelea erau pentru noi un teatru. Noi ore întregi numai ascultam. Nouă ne citeau şi noi ascultam, după aceea puteam scrie recenzii, dar profesorii nu ne apreciau numai pentru asta. Ei ne apreciau pentru aceea că noi respiram cu Eminescu. Trăiam alături de el. Noi nu-l învăţam pe de rost, dar toată viaţa ne-a rămas ca model.”
Traducătorul Fiodor Angheli de naţionalitate găgăuză l-a tradus pe Eminescu în găgăuză.
„Olur masaldaki gibi-
Sevgida yok dibin dibi.
Gecmişta hic olmayah olmuş-
Kral soundan bir evlad duumuş.”
Aşa sună prima strofă din Luceafărul lui Mihai Eminescu în limba găgăuză recitată de traducătorul ei Fiodor Angheli. Integral, poemul poate fi citit într-un volum bilingv român-găgăuz alături de Făt-frumos din lacrimă.
Cartea a văzut lumina tiparului chiar zilele acestea, după ce ani de zile traducătorul lui Eminescu s-a canonit zadarnic să găsească bani pentru a o edita. Publicat în două mii de exemplare, volumul urmează să intre în bibliotecile publice şi şcolare găgăuze.
Asupra traducerii Fiodor Angheli a muncit un an şi jumătate. Aceasta nu este prima transpunere a lui Eminescu în găgăuză, dar e prima culegere bilingvă. Traducătorul Fiodor Angheli consideră că această carte ar putea fi folosită şi ca un instrument de studiere a românei, dar şi ca un mijloc de consolidare a unui spaţiu multicultural.
Din Chişinău, Dumitru Crudu, pentru Radio Europa Liberă
Această relicvă sovietică sluţea chipul gingaş al patriei.
Se pare că gardul cu ghimpi de la Prut va fi într-adevăr demolat. Premierul Vlad Filat a semnat deja documentul prin care cere grănicerilor şi administraţiilor publice locale să scoată gardul de sîrmă ghimpată de la frontiera cu Uniunea Europeană. E un fapt îmbucurător, fireşte. Această relicvă sovietică sluţea chipul gingaş al patriei. Era de-a dreptul ciudat faptul că o ţară care se integrează în Europa, care se declară neutră şi paşnică, nu renunţă la zidul cu ghimpi de la frontiera ei cu Europa.
Unii dintre ziariştii autohtoni consideră că avem de-a face cu un moment istoric, cu un eveniment extraordinar, că trebuie să dăm o semnificaţie deosebită demolării gardului cu ghimpi de la Prut. Ziaristul Arcadie Gherasim, bunăoară, scrie în Timpul următoarele: „Eu aş edifica monumente ale ţinerii de minte în toate localităţile prin care a trecut sîrma. Sau aş dărui tuturor şcolilor cîte un metru de sîrmă ghimpată pentru ca şi copiii, şi pedagogii, şi părinţii să privească în fiecare zi hidoasa invenţie de oţel şi să simtă întreaga durere a poporului răstignit fără de voie pe ea”.
Ce să spun? Fireşte, poţi asemui, la rigoare, căderea gardului cu ghimpi de la Prut cu demolarea zidului Berlinului şi să fii cuprins de euforie, să edifici monumente şi să împarţi elevilor şi pedagogilor bucăţi de sîrmă ghimpată. Impresia mea e alta. Faptul acesta – demolarea gardului de sîrmă ghimpată – este necesar şi îmbucurător, fără doar şi poate. Nu sînt sigur însă că avem de-a face cu un moment istoric-extraordinar. Un moment istoric ar fi mai degrabă intrarea Republicii Moldova în Uniunea Europeană sau cel puţin liberalizarea regimului de vize cu UE, adică o schimbare reală a stării de fapt.
Demolarea gardului cu ghimpi ar putea să însemne o schimbare a stării de spirit în societate, ceea ce nu e puţin, dar chiar şi aşa euforia şi contemplarea zilnică a “hidoasei invenţii de oţel” mi se par contraproductive şi de prisos. Şi în faţa unei mari realizări e bine să-ţi păstrezi cumpătul şi calmul. Unde mai pui că ţara are încă o sumedenie de probleme de soluţionat, mai stringente decît problema gardului cu ghimpi…
Chiar şi la o privire din avion, Anton Pavlovici Cehov este cel mai montat dramaturg în Republica Moldova. Nu există nici un teatru moldovenesc care să nu fi avut sau să nu aibă în repertoriul său măcar o singură piesă semnată de Cehov. Pînă şi un teatru de satiră şi de critică socială făţişă, mă refer aici la Teatrul Satiricus, a montat un text de Cehov. Majoritatea regizorilor moldoveni importanţi au vizitat dramaturgia sa. Predilecţia pentru literatura sa se poate explica prin aceea că scriitorul zugrăveşte rupturile şi răscrucile din societate: declinul unei lumi vechi şi naşterea unei lumi noi. Or, acest lucru este caracteristic şi societăţii moldoveneşti care a fost mereu răvăşită de furtuni sociale şi politice de proporţii devastatoare. Într-un top al regizorilor care au montat cu poala piesele lui Cehov, regizorul Mihai Fusu se află de depate în frunte. El a montat texte de Cehov în Republica Moldova, România, Elveţia şi Franţa. Tot lui Mihai Fusu îi aparţin şi două versiuni scenice complet diferite ale Pescăruşului lui Cehov. Iată despre ce a mai vorbit Cehov, în opinia lui Mihai Fusu.
INSERT
„A mai vorbit despre criza artistului, despre tinerii revoluţionari şi despre conflictele dintre generaţii. A atins practic toată gama relaţiilor umane atunci cînd e vorba despre familie şi societate.”
Mihai Fusu consideră că Cehov este mereu actual, doar că traducerile se învechesc.
INSERT
„Prima dată cînd am montat Pescăruşul am avut o singură traducere românească făcută înainte de război. Era o limbă arhaică, din perspectiva zilei de astăzi. Iată de ce atunci cînd am montat Pescăruşul la Brăila am încercat să modernizez limbajul traducerii. Francezii, de altfel, au această tradiţie ca la fiecare montare nouă să vină cu o traducere nouă.”
La Chişinău există şi un teatru care poartă numele marelui dramaturg rus, pe scena căruia s-au montat în jur de 12 spectacole după piesele lui Cehov, iar în luna ianuarie vor fi prezentate încă două premiere Livada cu Vişini şi Senzaţii tari. Directorul acestui teatru, regizorul Sandu Vasilache a montat şi el Trei surori, pe scena unui teatru din Bucureşti, doar că spectacolul începea acolo unde piesa se sfîrşeşte, adică după ultima replică din text. vrînd să afle cu ce ar mai putea trăi cele trei surori după ultima piesă din text.
Din Chişinău, Dumitru Crudu, pentru Radio Europa Liberă
Dumitru CRUDU: Care au fost cartile de de referinta publicate de editura Cartier
in acest an?
Gheorghe ERIZANU: După mine, cred că am avut un an foarte bun pentru literatura română. În colecția „Rotonda” au apărut „Un anotimp în Berceni” de Claudiu Komartin, „Dictionarul Mara” de Dan Coman, „Monstrul fericit” de Radu Vancu, „Arme grăitoare” de Em.Galaicu-Păun (cred că cea mai importantă carte a poetului), „Nu stiu alții cum sunt…” de Serban Foarta (iarasi, dupa mine, un volum foarte important al poetului, poate doar „Ariel” il intrece, „Dati-mi voie sa va enervez” de Ovidiu Simonca. Am reusit sa demonstram ca volumele de poezie au loc in librarii si sunt carti care se vand. In „Cartier istoric” au aparut „Despre geopolitica” de Oleg Serebrian, „Cine suntem?” de Dan Dungaciu, „Antropologia corpului si modernitatea” de Dadid le Breton, „Dupa 20 de ani de la caderea Zidului” de pierre Verluise. Colectia de literatura contemporana straina a avut trei nume grele: Roland Barthes cu „Junral de doliu”, Paul Morand cu „Jurnal inutil” si Patrick Grainville cu „Fortaretele negre”.Printre numeroasele titluri din colectia „Verde” as evidentia „Rasismul pe intelesul fiicei mele” de Tahar Ben Jelloun, „Drepturile omului pe intelesul copiilor de la 7 la 77 de ani” de Rama Yade, ”Caderea Zidului din Berlin si a comunismului pe intelesul nepotelei mele Soazig” de Marc Ferro. Separat se pozitioneaza „Icoane” de Nikodim Kondakov, un album excelent cu un studiu al unuia dintre cei mai mari specialisti pe care i-a avut iconografia ortodoxa.
Dumitru CRUDU: Prin ce se deosebeste anul literar 2009 de ceilalti ani?
Gheorghe ERIZANU: Este anul cand cartile tinerilor ies in prim planul literaturii romane. Canonicii nu prea au venit cu ceva consistent. Cei intrati in Istoria lui Manolescu, cu mici exceptii, ar putea ramane cu bibliografia din Istorie.
Dumitru CRUDU: Care crezi că sunt evenimentele importante din acest an?
Gheorghe ERIZANU: Şapte aprilie. Unicul eveniment important. Cu toate că puţin timp a trecut de la şapte aprilie eu cred că îl vom vedea adus în literatură. Şapte aprilie a schimbat din temelii societatea moldovenească. În ceea ce priveşte politica, economia, mentalitatea, literatura şi starea de spirit din societate.
Interviu cu preşedintele Uniunii Teatrale din Republica Moldova, regizorul Alexandru Grecu
“ În primul rind trebuie să conştientizăm cu toţii că 2010 va fi un an cu mult mai bun decît 2009, deoarece schimbările politice care s-au produs în 2009 nu au cum să nu se răsfrîngă şi asupra creaţiei în 2010. Sper ca schimbarea politică să antreneze automat şi o revigorare a artei dramatice, dar şi a celorlalte arte. Şi, de ce nu?, sper să avem o nouă dramturgie care să propage o altă viziune asupra vieţii, să descopere teme noi şi să fie cu mult mai deschisă şi mai descătuşată decît fusese pînă acum. Or, volens-nolens, pînă mai anul trecut dramaturgul moldovean fusese un ostatic al regimului politic din ţară. Vreţi sau nu vreţi, dar încătuşarea în care s-au aflat o mare parte dintre creatori e strîns legată de societatea totalitară în care trăiseră. Sper să se producă schimbarea şi în acele teatre care au purtat pălăria partidului communist. Adică sper să iasă de sub papucul partidului roşu, dar şi să se producă şi schimbarea directorilor care au pactizat pe faţă sau au fost complicii regimului dictatorial communist. Direcţia teatrelor sper să schimbe repertoriul în care să se regăsească tot mai multe piese de teatru aparţinîndu-le dramaturgilor contemporani moldoveni. Sper, cultura din Republica Moldova să devină cu adevărat o cultură naţională. Sper ca pe drumul pe care îl deschid în Europa politicienii moldoveni în frunte cu Vlad Filat să meargă şi teatrele moldoveneşti. Sper ca în anul care vine spectacolele de valoare să fie văzute şi de publicul European, iar noi să intrăm în marea familie teatrală europeană. E important ca şi cuvîntul nostru să fie auzit în Europa pentru că avem ce spune. Teatrul din Republica Moldova, orice ar zice cîrcotaşii, se află într-o ascensiune. A apărut o nouă generaţie de dramaturgi, regizori, scenografi care fac un alt fel de teatru şi acest teatru ar trebui să pătrundă şi în Europa. E timpul ca să nu fim cunoscuţi doar prin intermediul folclorului, ci şi prin teatrul nostru.”
Interviu cu cineastul Dumitru MARIAN realizat de Dumitru CRUDU
Dumitru Marian: Dacă în cultură s-au structurat cît de cît lucrurile, deci, ştim cine şi cu cine se află şi cine şi cu cine luptă, atunci în cultură acest proces încă urmează a se întîmpla. Previziunile mele e dacă guvernul nu-şi schimbă atitudinea faţă de cultură în următoarele două trei luni, nu se va produce nici o schimbare. Împreună cu alţi colegi cineaşti, am propus Ministerului Culturii o strategie de relansare a cinematografiei. Dacă Ministerul Culturii nu se va întoarce cu faţa spre noi, atunci noi o să ne lăsăm păgubaşi, dar nu o să ne lăsăm de filme, vom participa la festivaluri, dar vom inventa o ţară şi vom zice că reprezentăm acea ţară inexistentă şi nu Republica Moldova.
Dumitru Crudu: Crezi că o să apară cărţi şi filme de referinţă în anul care vine?
Dumitru Marian: Cărţi şi filme de referinţă, da, cu siguranţă, dar nu va fi meritul guvernului, implicit al Republicii Moldova. Dar nu va fi brand Republica Moldova. Sau asta se va întîmpla pentru ultima dată. Pentru că se pare că guvernul, respectiv, statul nu are nevoie de o astfel de promovare pentru că politicienii îşi sunt suficienţi şi cred că se pot promova singuri pe căi politice, economcie, diplomatice şi aşa mai departe. Filme bune vor fi. Dar vor fi pe bani francezi, germani, româneşti, şi nu pe bani moldoveneşti. Adică Republica Moldova nu va figura în producţia de filme şi în loc să capete un prestigiu, aceasta va intra şi mai mult într-un con de umbră. Dar, ca acest lucru să nu se întîmple, statul ar trebui să-şi schimbe radical atitudinea şi politica faţă de cultură.
