CHISINAU-TIMISOARA: CENACLUL DE LA BIBLIOTECA HASDEU

Interferenţe. Timişoara – Chişinău

CENACLUL DE LA BIBLIOTECA HASDEU

Prezentarea filmului Interferenţe. Timişoara – Chişinău

de Ghenadie Popescu

cu:

Dumitru Crudu

Moni Stănilă

Dafina David

Oleg Carp

Alexandru Macrinici

Natalia Graur

Alexandru Potcoavă

Bogdan Cazacu

Alexandru Vakulovski

Diana Iepure

Andreea Toma

Ariana Perhald

Ana Puşcaşu

Nicoleta Papp

Raluca Sandu

Ana Toma

Ne vedem la Ştefan cel Mare!

Sâmbătă, 9 ianuarie, ora 14 fără 15

Carti de referinta anul 2009: Gheorghe Erizanu

INTERVIU CU EDITORUL GHEORGHE ERIZANU

Dumitru CRUDU: Care au fost cartile de de referinta publicate de editura Cartier
in acest an?

Gheorghe ERIZANU:  După mine, cred că am avut un an foarte bun pentru literatura română. În colecția „Rotonda” au apărut „Un anotimp în Berceni” de Claudiu Komartin, „Dictionarul Mara” de Dan Coman, „Monstrul fericit” de Radu Vancu, „Arme grăitoare” de Em.Galaicu-Păun (cred că cea mai importantă carte a poetului), „Nu stiu alții cum sunt…” de Serban Foarta (iarasi, dupa mine, un volum foarte important al poetului, poate doar  „Ariel” il intrece, „Dati-mi voie sa va enervez” de Ovidiu Simonca. Am reusit sa demonstram ca volumele de poezie au loc in librarii si sunt carti care se vand. In „Cartier istoric” au aparut „Despre geopolitica” de Oleg Serebrian, „Cine suntem?” de Dan Dungaciu, „Antropologia corpului si modernitatea” de Dadid le Breton, „Dupa 20 de ani de la caderea Zidului” de pierre Verluise. Colectia de literatura contemporana straina a avut trei nume grele: Roland Barthes cu „Junral de doliu”, Paul Morand cu „Jurnal inutil” si Patrick Grainville cu „Fortaretele negre”.Printre numeroasele titluri din colectia „Verde” as evidentia „Rasismul pe intelesul fiicei mele” de Tahar Ben Jelloun, „Drepturile omului pe intelesul copiilor de la 7 la 77 de ani” de Rama Yade, ”Caderea Zidului din Berlin si a comunismului pe intelesul nepotelei mele Soazig” de Marc Ferro. Separat se pozitioneaza „Icoane” de Nikodim Kondakov, un album excelent cu un studiu al unuia dintre cei mai mari specialisti pe care i-a avut iconografia ortodoxa.

Dumitru CRUDU: Prin ce se deosebeste anul literar 2009 de ceilalti ani?

Gheorghe ERIZANU: Este anul cand cartile tinerilor ies in prim planul literaturii romane. Canonicii nu prea au venit cu ceva consistent. Cei intrati in Istoria lui Manolescu, cu mici exceptii, ar putea ramane cu bibliografia din Istorie.

Dumitru CRUDU:  Care crezi că sunt evenimentele importante din acest an?

Gheorghe ERIZANU: Şapte aprilie. Unicul eveniment important. Cu toate că puţin timp a trecut de la şapte aprilie eu cred că îl vom vedea adus în literatură. Şapte aprilie a schimbat din temelii societatea moldovenească. În ceea ce priveşte politica, economia, mentalitatea, literatura şi starea de spirit din societate.

Previziuni pentru 2010: Sandu GRECU

3.) Europa LIBERA Previziuni pentru 2010

Interviu cu preşedintele Uniunii Teatrale din Republica Moldova, regizorul Alexandru Grecu

“ În primul rind trebuie să conştientizăm cu toţii că  2010 va fi un an cu mult mai bun decît 2009, deoarece schimbările politice care s-au produs în 2009 nu au cum să nu se răsfrîngă şi asupra creaţiei în 2010. Sper ca schimbarea politică să antreneze automat şi o revigorare a artei dramatice, dar şi a celorlalte arte. Şi, de ce nu?, sper să avem o nouă dramturgie care să propage o altă viziune asupra vieţii, să descopere teme noi şi să fie cu mult mai deschisă şi mai descătuşată decît fusese pînă acum. Or, volens-nolens, pînă mai anul trecut dramaturgul moldovean fusese un ostatic al regimului politic din ţară. Vreţi sau nu vreţi, dar încătuşarea în care s-au aflat o mare parte dintre creatori e strîns legată de societatea totalitară în care trăiseră. Sper să se producă schimbarea şi în acele teatre care au purtat pălăria partidului communist. Adică sper să iasă de sub papucul partidului roşu, dar şi să se producă şi schimbarea directorilor care au pactizat pe faţă sau au fost complicii regimului dictatorial communist. Direcţia teatrelor sper să schimbe repertoriul în care să se regăsească tot mai multe piese de teatru aparţinîndu-le dramaturgilor contemporani moldoveni. Sper, cultura din Republica Moldova să devină cu adevărat o cultură naţională. Sper ca pe drumul pe care îl deschid în Europa politicienii moldoveni în frunte cu Vlad Filat să meargă şi teatrele moldoveneşti. Sper ca în anul care vine spectacolele de valoare să fie văzute şi de publicul European, iar noi să intrăm în marea familie teatrală europeană. E important ca şi cuvîntul nostru să fie auzit în Europa pentru că avem ce spune.  Teatrul din Republica Moldova, orice ar zice cîrcotaşii, se află într-o ascensiune. A apărut o nouă generaţie de dramaturgi, regizori, scenografi care fac un alt fel de teatru şi acest teatru ar trebui să pătrundă şi în Europa. E timpul ca să nu fim cunoscuţi doar prin intermediul folclorului, ci şi prin  teatrul nostru.”

A consemnat Dumitru Crudu

Previziuni 2010: Dumitru Marian

Europa LIBERA
Previziuni pentru 2010

Interviu cu cineastul Dumitru MARIAN realizat de Dumitru CRUDU

Dumitru Marian: Dacă în cultură s-au structurat cît de cît lucrurile, deci, ştim cine şi cu cine se află şi cine şi cu cine luptă, atunci în cultură acest proces încă urmează a se întîmpla. Previziunile mele e dacă guvernul nu-şi schimbă atitudinea faţă de cultură în următoarele două trei luni, nu se va produce nici o schimbare. Împreună cu alţi colegi cineaşti, am propus Ministerului Culturii o strategie de relansare a cinematografiei. Dacă Ministerul Culturii nu se va întoarce cu faţa spre noi, atunci noi o să ne lăsăm păgubaşi, dar nu o să ne lăsăm de filme, vom participa la festivaluri, dar vom inventa o ţară şi vom zice că reprezentăm acea ţară inexistentă şi nu Republica Moldova.

Dumitru Crudu: Crezi că o să apară cărţi şi filme de referinţă în anul care vine?

Dumitru Marian: Cărţi şi filme de referinţă, da, cu siguranţă, dar nu va fi meritul guvernului, implicit al Republicii Moldova. Dar nu va fi brand Republica Moldova. Sau asta se va întîmpla pentru ultima dată. Pentru că se pare că guvernul, respectiv, statul nu are nevoie de o astfel de promovare pentru că politicienii îşi sunt suficienţi şi cred că se pot promova singuri pe căi politice, economcie, diplomatice şi aşa mai departe. Filme bune vor fi. Dar vor fi pe bani francezi, germani, româneşti, şi nu pe bani moldoveneşti. Adică Republica Moldova nu va figura în producţia de filme şi în loc să capete un prestigiu, aceasta va intra şi mai mult într-un con de umbră. Dar, ca acest lucru să nu se întîmple, statul ar trebui să-şi schimbe radical atitudinea şi politica faţă de cultură.

Previziuni pentru 2010: Mircea V Ciobanu

Radio Europa Liberă

Previziuni pentru 2010

Interviu cu criticul literar şi scriitorul Mircea V Ciobanu

[Adică] ce se va produce în cultură în 2010???

“ Nămeţii de afară îmi suflă un răspuns în cheia lui “boulle de neige”: unde este cultură, aceasta se va aduna, unde este incultură se va înmulţi respectivul produs.

În ceea ce ne priveşte pe cei “de la mărgioară”, sper, mai întîi, că vom fi mai pragmatici şi ne vom îngusta orizontul de aşteptare: nici în acest an nu va fi scris, la noi, Fraţii Caramazov ai lui Don Quijote şi nici Opera din Paris nu va găzdui “sezoanele moldoveneşti”. Sper însă, cel puţin, să ne ejungă minte să punem în valoare “coşul minim de cultură”, numai să fie adevărat. Criza mondială, de altfel (cum aş spune: au mai păţit-o şi alţii…)  a fost o criză a simbolurilor valorice false, nicidecum una a valorilor.

Vom scăpa – sper – în 2010, dar pentru totdeauna, de caravelele inculturii (şi, poate, de toată arta fesivistă), iar pe de altă parte, de lamentările noastre (oarecum bătrâncioase) că omul de artă nu este susţinut, nu este văzut, nu este arătat la televizor…

Ne vom deprinde – iată că devin patetic! – să ne ducem crucea de artist cu demnitate (…şi cu ironie!), realizând (amintesc: sîntem în preajma lui 2010!) că, din perspectiva consumatorului de artă,  nu suntem decât nişte rapsozi-menestreli-saltimbanci (fie şi de ţinută aristocratică) şi rolul nostrum e de a delecta estetic publicul, nu de a-l învăţa… minte inimă şi literatură!

Intrăm parcă – fie şi pe brânci, deocamdată – în Europa, un spaţiu cultural, dar şi pragmatic. În acest sens (şi în contextual unei noi guvernări… liberale, implicit, pragmatice), sper ca stimularea omului de cultură să vină sub forma acceptării unor proiecte artistice (obligatoriu: în bază de concurs). Poate că vom înţelege, în sfârşit, la anul, că nu există o instanţă supremă, care să disemineze valorile: există gusturi şi, bineînţeles, posibilităţi… Dar dacă se vor respecta regulile jocului (echitate, estimare imparţială), vom avea şanse.

Şi – ca să închei pe o notă optimistă – poate că trebuie să mai valorificăm o circumstanţă. Ţările sărace, subordinate (fireşte!) dictaturilor, au dat lumii pe un Asturias, pe un Borges, pe un Marquez, pe un Kadare. Noi, ce aşteptăm?

Bine, ne-am înţeles, în 2010 – nu, dar poate în 2011 !?”

A consemnat Dumitru CRUDU şi a vorbit şi scris Mircea V. Ciobanu

“Literatura din Republica Moldova nu mai este, astăzi, un tărâm neeexplorat”

Radio EUROPA LIBERĂ

“Literatura din Republica Moldova nu mai este, astăzi, un tărâm neeexplorat”

Interviu cu Ovidiu ŞIMONCA redactor şef adjunct al revistei OBSERVATOR CULTURAL, autor al volumului de interviuri  Pot să vă mai enervez cu ceva? Apărută la editura Cartier în 2009

Dumitru CRUDU: Un fir roşu care străbate interviurile pe care le-aţi publicat în cartea apărută la Cartier e ideea de model. Cum credeţi, care sunt lucrurile esenţiale pe care intelectualul tînăr/scriitorul tînăr ar trebui să le preia de la scriitorii/regizorii/actorii/intelectualii din generaţiile mai în vârstă?

Ovidiu ŞIMONCA: Cartea aceasta de interviuri, intitulată „Pot să vă mai enervez cu ceva?“, este o mărturie despre literatura română din ultimii cinci ani. Principala idee ce răzbate din carte este drumul sinuos pe care literatura română l-a parcurs în această perioadă, de la lipsa de vizibilitate internaţională la o anumită recalibrare europeană. Veţi citi despre exasperările lui Dumitru Ţepeneag, spre exemplu, extrem de nemulţumit, acum câţiva ani, de lipsa de forţă a literaturii române în spaţiul occidental şi de dezinteresul instituţiilor culurale româneşti de a promova această literatură. Între timp, lucrurile s-au mai echilibrat, chestiune susţinută în interviurile cu Mircea Cărtărescu, Gabriela Adameşteanu şi Ştefan Agopian. Selecţia interviurilor mai are un scop: de a vorbi despre literatura română ca un întreg, indiferent dacă scriitorii săi locuiesc la Bucureşti, Chişinău, Paris, München sau Stockholm. Cuvântul exil este deja impropriu; cred că trebuie să fim atenţi la toate formele de expresie literară, indiferent de provenienţa lor. Din acest motiv, am dorit să am în carte interviuri cu Dumitru Ţepeneag, Matei Vişniec şi Bujor Nedelcovici, care locuiesc la Paris, cu Gabriela Melinescu, de la Stockholm, cu regretatul Matei Călinescu, din Statele Unite, cu Gelu Ionescu, fostul redactor al Europei Libere, o minte strălucită, un excelent redactor de radio, care vorbeşte despre laşităţile noastre din vremea comunismului, răscumpărate de domnia-sa prin comentariile şi emisiunile difuzate la Europa Liberă. Am dorit să fie şi un contrapunct în carte. Din acest motiv, există trei interviuri cu personalităţi din lumea artistică. Veţi putea citi interviuri cu Andrei Şerban, Victor Rebengiuc şi Marcel Iureş. Întorcându-mă la întrebarea dumneavoastră, nu mi-am propus neapărat să arăt nişte modele de comportament, ci am dorit să prezint oameni care au ceva de spus, oameni care au riscat, oameni care au avut şi momentele lor de ezitare, de exasperare sau de neputinţă. Nu ştiu dacă pot fi numiţi modele, dar ştiu sigur că afirmaţiile lor vor îndemna la reflecţie şi la luciditate.

Dumitru CRUDU: De ce aţi ţinut să vă publicaţi cartea anume la Cartier?

Ovidiu ŞIMONCA: Eu am vrut de mai multă vreme să-mi public o carte de interviuri. Din păcate, în România, am întâmpinat mai multe refuzuri. Am fost oarecum condiţionat să păstrez anumite personaje ae lumii literare sau să renunţ la altele. Singura editură care n-a avut obiecţii la numele propuse a fost Cartier din Chişinău. Criteriul de selecţie a fost să oferim cititorilor nume reprezentative ale culturii române, personalităţi care nu vorbesc convenţional şi plicticos. Sunt recunoscător celor de la Cartier, domnilor Gheorghe Erizanu, directorul editurii, lui Emilian Galaicu-Păun, redactor-şef, şi lui Igor Mocanu, pentru că am găsit împreună cea mai bună formulă de volum, care poate atrage cititorii.

Dumitru CRUDU: Credeţi că operele literare ale scriitorilor basarabeni sunt cunoscute în România?

Ovidiu ŞIMONCA: Operele literare ale scriitorilor basarabeni nu sunt cunoscute suficient în România. Procesul este însă unul ameliorabil. Literatura din Republica Moldova nu mai este, astăzi, un tărâm neeexplorat. Deja sunt nume care circulă în tot spaţiul de limbă română, aşa cum ar fi cele ale lui Vasile Ernu, Mitoş Micleuşanu, Dumitru Crudu, Iulian Ciocan, fraţii Vakulovski, Ştefan Baştovoi, Constantin Cheianu, Emilian Galaicu-Păun şi, pe un registru al criticii şi al eseului, Vitalie Ciobanu şi Vasile Gârneţ. Dar, asimilarea lor, de către cititori, şi de critica literară, încă întâmpină dificultăţi.

Dumitru CRUDU: Cum aţi caracteriza anul literar 2009?

Ovidiu ŞIMONCA: Cred că e, în primul rând, un an în care s-au impus câteva excelente cărţi de memorialistică, cum ar fi „Prin perdea“ de Aurora Liiceanu, „L-am urât pe Ceauşescu“ de Gabriel Andreescu sau „Exerciţiu de sinceritate“ de Ion Vianu. Mai cred că am avut un debut remacabil al Corinei Sabău, cu romanul „Blocul 29, apartamentul 1“. Mai sunt câteva cărţi care ar trebui amintite: „Cartea şoaptelor“ de Varujan Vosganian, „Şi Hams şi Regretel“ de Matei Florian, „Istoria romanţată a unui safari“ de Daniela Zeca, „Medgidia, oraşul de apoi“ de Cristian Teodorescu, „Miss Perfumado şi alte femei“ de Bedros Horasangian, „Spaţiu privat“ de Elena Vlădăreanu. Remarc însă o anumită tensiune existentă în lumea literelor, provenită dinspre politic, care a polarizat opţiuni, care a acutizat polemici şi a înnegurat lumea literară, perturbând receptarea cărţilor apărute în acest an.

Securişti de la vîrsta de cinci ani

Securişti de la vîrsta de cinci ani

Herta Muller, Regele se-nclină şi ucide, editura Polirom 2005

Una dintre cele mai neliniştitoare experienţe pe care Herta Muller  a trăit-o în timpul dictaturii comuniste şi pe care o povesteşte în unul dintre cele mai suculente eseuri din carte se leagă, cine ar fi crezut, de grădiniţă. Dar iepurele sare de acolo de unde nu te aştepţi, adică tocmai dintr-o instituţie preşcolară. Pare de necrezut, dar virusul comunist pătrunsese foarte departe, infiltrîndu-se pînă şi între pereţii grădiniţelor, alienîndu-i pe copiii de cinci ani, care, zice Herta Muller, dădeau dovadă de foarte mult zel ca să-l copieze pe dictator.

Pentru că autorităţile o măturaseră cu cîntec din fabrică şi din şcoli, şi colportaseră zvonul că ar fi un fel de oaie neagră şi că ar reprezenta un mare pericol social, pe Herta Muller nimeni nu mai voia s-o angajeze în altă parte. De aceea, mai că pusese mîna pe şarpe atunci cînd i se făcuse oferta de-a lucra educatoare.

Pentru că datoriile o scoteau din casă, viitoarea laureată a premiului Nobel primise cu braţele deschise să-i dădăcească pe copii, dar nu a putut rezista mai mult de paisprezece zile, căci s-a ciocnit de fantoma comunismului în sălile grădiniţei.

Scriitoarea a încercat să înfrunte sistemul şi să le aducă aminte copiilor că sunt copii şi nu activişti de partid, dar tot efortul ei s-a dovedit a fi zadarnic. Copii nu cunoşteau poezii sau cîntece despre iarnă sau despre vară, iar singurele versuri pe care le ştiau despre culesul florilor se încheiau cu un elogiu fierbinte adus iubitului conducător. Dar mai trist decît aceasta era faptul că nici nu le plăcea şi nici nu voiau să le înveţe, preferînd creaţiile în care era preamărit partidul.

Fiecare zi o începeau cu cîntatul imnului. Şi pentru că Herta Muller, în locul acestuia, constant le propunea cîntece conforme vîrstei, copiii rămîneau la fel de imuabili şi-i aminteau că, de fapt, ar fi mai bine să cînte imnul şi să-l cînte tot, pînă la ultima strofă.

Într-o bună zi, unul dintre copii s-a apropiat de educatoare, povesteşte Herta Muller, şi i-a zis piezis şi oarecum acuzator: „ Tovarăşă, dumneavoastră de ce n-aţi cîntat?”

Copiii erau complet nedumeriţi: ei nu puteau înţelege de ce educatoarei lor i se păreau mai frumoase cîntecele despre zăpadă decît acelea în care era proslăvit măreţul conducător sau falnicul partid.

Acesta şi fusese motivul care o făcuse pe Herta Muller să-şi dea demisia doar după două săptămîni de muncă. Pentru că şi-a dat seama că piciii ăia care cîntau transfiguraţi erau deja nişte victime ale sistemului şi nu mai puteau fi întorşi din drum.

Iar Herta Muller nu voia să devină o complice a regimului şi pentru că se eschivase, autorităţile o luaseră la ochi, vrînd să-i bage şarpele în casă. Dar, cu toate astea, la fiecare interogatoriu, povesteşte într-un alt eseu Herta Muller, mergea sclivisită şi dichisită ca la nuntă, scoţîndu-i din sărite pe securişti, securişti care, imediat după revoluţie, zice Herta Muller, au devenit nişte prosperi oameni de afaceri şi nişte promotori convinşi ai valorilor capitaliste, contra cărora, altminteri, luptaseră neogoiţi în timpul comunismului, încă de pe vremea cînd erau copii la grădiniţă.

Din Chisinau, Dumitru Crudu, pentru Radio Europa Libera

Lupii si zeii

Premiera filmului de lung metraj LUPII ŞI ZEII regizat de Sandu Vasilache a fost precedat de nenumărate discuţii contradictorii. Dar, după vizionare, majoritatea cinefililor au ajuns la acelaşi numitor comun că e un film foarte bun.

Cu toate că înglobează elemente de  parabolă şi fantezie istorică, filmul lui Sandu Vasilache nu este, în cele din urmă, nici una şi nici alta.

Totuşi, parabola e punctul de plecare al filmului în care e vorba despre sute de copii răpiţi, sortiţi să fie ucişi.

Ca să fie salvaţi, un sacerdot faimos ar trebui să le ia locul.

Cei care îl hărţuiesc pe preot sunt nişte geţi vînduţi, un fel de mancurţi de astăzi, care nu-l urmăresc pentru a-l omorî, ci pentru a-şi salva copii, căzuţi în captivitate.

Cînd îşi dă seama ce vor conaţionalii săi, vraciul îi vede într-o altă lumină, dîndu-şi seama de ce aceştia au renunţat la identitatea lor, trecînd în tabăra duşmanilor- doar pentru a-şi salva copiii.

Tămăduitorul primeşte să fie schimbat cu puştii lor, adică aceptă să fie omorît în locul lor, spre disperarea celor apropiaţi care, însă, nu-I pot strămuta decizia.

Cu toate acestea, filmul nu poate fi redus la această parabolă istorică. Mai e şi altceva pe lîngă aceasta, un fel de fandexie istorică despre felul cum individul domina durerea, suferinţa şi vedea moartea ca o poartă prin care intra într-o altă lume.

Dincolo de toate acestea, filmul lui Sandu Vasilache mai vorbeşte şi despre iniţierea unui puşti în lumea complicată a adulţilor.

Mai  e şi un film despre prietenie şi onoare, condimentat cu detalii poliţiste, dar şi despre alteritate, omul de acum fiind confruntat cu omul de altădată.

Spre deosebire de filmele lui Sergiu Nicolăescu sau de filmele sovietice, Sandu Vasilache nu subordonează istoria îndepărtată propagandei sau furiei naţionaliste, ci încearcă să descopere în negura istoriei esenţa individului uman, care, indiferent de secolul în care acesta trăieşte, a rămas aceeaşi.

Din Chişinău, Dumitru Crudu, pentru Radio Europa Liberă

Despre colegii nostri, iata ce scrie Romania Libera

Herta Muller

Rubrici / Cultură

“Doar o pufoaică, o valiză şi un pat într-o baracă”

Herta Müller

Discuţie cu Herta Müller despre patrie, trecut şi transpunerea literară a experienţelor proprii.

Laureata Premiului Nobel pentru Literatură, Herta Müller, a participat înaintea festivităţii de decernare a distincţiei, la o discuţie publică ce s-a desfăşurat la Literarisches Kolloquium Berlin. Întîlnirea cu publicul a fost moderată de către criticul Denis Scheck, cel care realizazează emisiunile literare difuzate de televiziunea publică germană (ARD) şi cele ale postului naţional de radio „Deutschlandfunk“. În ultimele săptămîni presa română şi cea germană nu prea ştia cum s-o califice pe Herta Müller, vorbind ba de o scriitoare română, ba de una originară din România sau de o autoare română care scrie în limba germană. Numai puţini au folosit formula simplă şi corectă – o scriitoare germană născută (sau originară) din România. Tocmai pentru a clarifica şi aceste neînţelegeri Herta Müller a fost întrebată cum defineşte ea conceptul de patrie. Ea a explicat că această noţiune a fost instrumentalizată atît de naţional-socialişti cît şi de reprezentanţii statului dictatorial socialist.

„Cred că patrie înseamnă“, afirma ea, „ceea ce nu se poate suporta, cînd te afli acolo şi ceea ce nu poţi părăsi, după ce ai plecat.“

După aceste explicaţii referitoare la conceptul de patrie şi la felul cum percepe ea peisajul de care este strîns legată această noţiune, autoarea s-a referit şi la experienţele biografice traumatizante şi la rolul aparatului represiv din România.

„Şicanele începuseră după ce am refuzat să colaborez [cu Securitatea]. Dar aveam prieteni, pe cei din Grupul de Acţiune Banat. Asta însemna – precum spuneau ei [securiştii] – asociere în grup. Iar astfel de grupuri erau interzise. Şi dacă aparţinea cineva unui grup, asta era în ochii lor şi a statului acelaşi lucru. Asta ar fi ajuns deja, ca să fiu etichetată ca duşman al statului, chiar dacă nu aş fi scris nimic“.

Dar Herta Müller a scris. Mai ales proză incitantă, povestiri şi romane. Ele sunt dovezi pentru ceea ce ea a descris ca necesitatea transformării unor experienţe în literatură. Cel mai bun exemplu fiind ultimul ei roman, „Leagănul respiraţiei“, în care foloseşte, în primul rînd, relatările regretatului poet Oskar Pastior pentru a evoca soarte deportaţilor din Gulagul sovietic.

Adio Patria mea! – Poem vizual

„Ca deportat, silit să prestezi muncă obligatorie, n-ai nimic; doar o pufoaică, o valiză şi un pat într-o baracă.“

( acest text a fost difuzat la Europa Libera si ii apartine lui William Totok)